Gibridnaya voyna: Rusia e în război, Europa în „zona gri”

Anii trec, lumea se schimbă, iar războiul capătă din ce în ce mai multe dimensiuni. Voi fi sinceră: multă vreme am crezut că nu vom mai avea războaie în tranșee, ci totul va fi cibernetic, vizând infrastructura critică și distrugând din interior. Se pare că am avut dreptate doar pe jumătate și, din 2014, avem un război la graniță, iar din 2022 Rusia a început invazia totală a Ucrainei. Nu se oprește la Ucraina, căci își continuă linia istorică, în care toți conductorii ruși au vrut „totul”. Acest „tot” poate avea conotații diferite în mintea lui Putin și a echipei sale față de ceea ce voia Stalin, însă au ceva în comun - Europa. Rușii luptă cu toate armele acum, nu doar cu tancuri: taie curentul, bruiază semnalul, sabotează infrastructură critică, plătește influenceri. Și o face ieftin, descentralizat, cu interpuși recrutați pe Telegram. Rusia îi spune gibridnaya voyna. Europa îi zice „zona gri”. Diferența dintre termeni e diferența dintre agresorul hotărât și victima care nu vrea scandal.

Am citit în august un raport al Institutului Internațional pentru Studii Strategice (IISS), care analizează războiul hibrid purtat de Rusia împotriva Europei, concentrându-se pe sabotarea infrastructurii critice, de la baze militare și rețele energetice, până la comunicații și cabluri submarine, testând astfel reziliența guvernelor europene și punând la încercare capacitatea de răspuns și descurajare a NATO și UE. M-am tot gândit la el de atunci, așa că vreau să-l prezint mai departe, căci din 2022 încoace operațiunile de sabotaj s-au înmulțit, iar în 2024 au explodat. Rusia încearcă multe cu Occidentul (vezi cazul Poloniei de miercuri), dar se axează în mare parte pe exploatarea vulnerabilităților lăsate de decenii de subfinanțare, software vechi, reguli neactualizate, responsabilități împrăștiate între ministere, agenții și companii private. 

Faptul că România a fost teren de joacă pentru ruși a devenit, din păcate, o poveste veche, căci alegerile de la sfârșitul anului 2024 au trecut, Georgescu este susținut de foarte puține persoane care-i sunt alături atunci când semnează controlul judiciar, avem un nou președinte, un nou Guvern, noi pachete de măsuri fiscale și viața a continuat. Cât timp războiul, așa cum este cunoscut în sens larg, cu tancuri și bombe, se oprește la graniță, ne ducem zilele liniștiți. Chiar dacă, de fapt, suntem prinși în războiul hibrid.

Manualul Moscovei, pe scurt

„Gibridnaya voyna” descrie acțiuni agresive și coercitive, cu accent pe utilizarea tuturor instrumentelor statului și ale actorilor non-statali asociați pentru a obține puterea politică. Pentru Kremlin, este termenul folosit pentru a descrie ceea ce consideră a fi un război informațional dus de Occident împotriva Rusiei, menit să amplifice diviziunile sociale, politice și ideologice interne pentru a slăbi țara din interior. Printr-o campanie de sabotaj, vandalism, spionaj și acțiuni sub acoperire, Moscova urmărește să destabilizeze guvernele europene, să crească costul social și economic al sprijinului pentru Ucraina și să slăbească capacitatea colectivă a NATO și a Uniunii Europene de a răspunde agresiunii rusești.

Acest război hibrid a început să escaladeze în 2022, în paralel cu invazia Rusiei în Ucraina. După expulzarea a sute de ofițeri de informații ruși din capitalele europene, Moscova a devenit extrem de eficientă în recrutarea online de cetățeni din țări terțe pentru a ocoli măsurile europene. Deși Kremlinul nu a reușit, până acum, să își atingă obiectivul principal, capitalele europene s-au dovedit nepregătite în a răspunde eficient acestor operațiuni de sabotaj, potrivit raportului, confruntându-se cu dificultăți în a ajunge la un răspuns unitar, a coordona acțiuni, a dezvolta măsuri eficiente de descurajare și a impune costuri sau pedepse semnificative Moscovei.

Datele IISS arată că sabotajul rusesc a vizat în principal infrastructura critică europeană, este descentralizat și, în pofida avertismentelor lansate de oficialii europeni din domeniul securității și informațiilor, a fost puțin impactat de răspunsurile NATO, UE și ale statelor membre.

Bun, în continuare, raportul arată că în ultimul deceniu, Kremlinul a vizat sectorul energetic, transporturile, sistemele bancare, infrastructura piețelor financiare, sănătatea, apa, infrastructura digitală și facilitățile guvernamentale (inclusiv militare). Mai recent, operațiunile de sabotaj rusești în Europa și-au extins gama de ținte și severitatea atacurilor. Numărul lor a explodat între 2023 și 2024, cu 246%. În 2025 trendul continuă, iar în primele 5 luni, informațiile publice sugerează 25 de incidente de sabotaj, spionaj și vandalism împotriva infrastructurii militare NATO. Bineînțeles, nu toate sunt publice sau atribuite direct Rusiei, așa că s-au numărat 25.

Deși occidentalii au acordat multă atenție operațiunilor cibernetice și campaniilor de dezinformare, mult mai puțin s-a scris despre țintirea sistematică de către Kremlin a infrastructurii critice europene, care își are rădăcinile în doctrina militară rusă de lungă durată și se inspiră din planurile din era sovietică, care vizau sistemele de aprovizionare cu energie. Un exemplu de „a învăța din istorie”.

De ce funcționează tactica Moscovei?

Răspunsul se află în paragrafele de mai sus, dar, simplificând, pentru că le dăm teren și spațiu de acțiune. 

Există un deficit semnificativ de investiții în infrastructura critică în ultimele decenii, iar vârsta medie a activelor din rețeaua electrică este de aproximativ 40 de ani. Rețelele de transport sunt unele dintre cele mai vechi infrastructuri critice ale Europei. Căile ferate europene sunt deosebit de vulnerabile și reprezintă ținte frecvente pentru sabotaj, având un rol esențial în logistica militară a NATO.

A doua problemă: utilizarea în continuare a unor sisteme informatice vechi și a unor programe software învechite în infrastructura critică. A treia problemă: o mare parte din infrastructura critică este deținută sau operată privat. Deși securitatea și reziliența devin tot mai importante pentru investitori, modelele de afaceri orientate spre profit prioritizează eficiența în detrimentul redundanței, creând vulnerabilități structurale. Circa 90% din transportul militar al NATO folosește active civile, peste jumătate din comunicațiile prin satelit destinate apărării sunt furnizate de sectorul comercial, iar 75% din sprijinul pentru operațiunile NATO în țările gazdă provine de la firme locale, arată IISS.

De asemenea, lipsa unui cadru de reglementare unitar și standardele naționale diferite complică eforturile de a asigura un nivel uniform de securitate. 

Răspunsul Europei

Războiul hibrid al Rusiei împotriva Europei prezintă provocări majore de politică publică pentru guvernele occidentale, crede Institutul, căci doctrina rusească estompează în mod intenționat granița dintre război și pace, ceea ce face dificil pentru țările europeni să detecteze și să răspundă acestor agresiuni.

Răspunsul NATO și al UE a fost să definească războiul hibrid al Rusiei drept operațiuni desfășurate în „zona gri”, sub pragul războiului convențional. Însă, deși utilă la început pentru a descrie activitatea ostilă de sub pragul unui conflict direct între state, noțiunea de „zonă gri” și-a pierdut utilitatea: în prezent, ea servește prea des ca un scut birocratic, permițând guvernelor să evite acțiuni decisive și asumarea responsabilității. 

Astfel, așa cum notează raportul, în loc să clarifice amenințarea, conceptul de „zonă gri” a semănat confuzie cu privire la mandate și responsabilități, estompând și mai mult granițele dintre securitatea națională, diplomație și aplicarea legii. Această fragmentare a responsabilității a împiedicat apariția unui răspuns unitar și strategic; în schimb, guvernele au preferat să adopte măsuri reactive, concentrându-se pe protecție, mai degrabă decât pe pași proactivi și fermi pentru descurajarea și perturbarea activităților rusești. Tendința de a trata fiecare incident ca fiind izolat, și nu ca parte a unei campanii mai ample orchestrate de Kremlin, a agravat problema și a contribuit la lipsa unei reacții coerente.

Nu atac acum NATO sau UE, căci au existat inițiative și s-au implementat măsuri, însă problema de fond este că Rusia acționează sub pragurile clasice de descurajare, iar Europa are o postură prea reactivă, care nu a impus pedepse. Reziliența nu a descurajat Rusia, mai ales că sabotajele sunt ieftine.

Raportul oferă un punct de plecare pentru autoritățile române, căci sabotajul infrastructurii critice europene este central în războiul hibrid al Rusiei împotriva Europei. Răspunsul NATO și UE a fost să definească aceste acțiuni ca fiind „operațiuni în zona gri”, dar dacă sabotajul este normalizat ca instrument de politică externă, Europa riscă o erodare strategică pe termen lung. 

Așadar, da, avem niște fețe noi pe ecrane, avem preocupări economice și de politică internă și nimeni nu spune să le neglijăm – din contră, este necesar să aducem țara pe un drum sustenabil. Dar să nu uităm de politica externă, căci vulnerabilitățile au rămas.